Voci din cele mai autorizate ale economiștilor din întreaga lume continuă să îi avertizeze pe liderii Comisiei Europene că o continuare a politicilor de austeritate nu înseamnă decît o prelungire a crizei economice, o îngustare și mai accentuată a orizonturilor economico-sociale pentru membrii Uniunii Europene.
Însă această abordare nici măcar nu reprezintă o noutate. Încă de la începutul crizei financiare și, ulterior, economice, din Statele Unite, cei mai cunoscuți dintre economiștii americani s-au angajat într-o dispută publică ce viza calea pe care guvernul SUA ar trebui să o adopte pentru a reduce amploarea și efectele crizei.
Astfel, existau două opțiuni ce vizau măsuri complet opuse: tăierea cheltuielilor guvernamentale, pentru a reduce deficitele și a încetini ritmul de creștere a datoriei publice, respectiv, creșterea cheltuielilor, prin efectuarea de investiții de stat care să repornească economia. Această ultimă metodă mai era denumită de economiștii americani și “răscumpărarea datoriei prin ea însăși”.
Nici una din tabere nu a avut un cîștig de cauză incontestabil. Guvernul american s-a aflat în imposibilitatea de a spori cheltuielile publice, confruntîndu-se cu o datorie publică monstruoasă, raportată la nivelul produsului intern brut. Pe de altă parte, nici nu a trecut la reduceri masive ale cheltuielilor publice, încercînd să aleagă o cale de mijloc.
Avertizările însă au existat încă de la acea vreme, respectiv anii 2007-2008, și economiștii din lumea întreagă au recomandat Uniunii Europene, aflată în iminența de a fi lovită de contagiunea crizei venită de peste Atlantic, să nu treacă la măsuri drastice de austeritate, pentru a nu intra într-o depresiune economică pe termen lung, cu efecte dramatice pentru populația din cele 27 de țări ale Uniunii.
Însuși Jeffrey Franks, infamul reprezentant al Fondului Monetar Internațional (FMI) în România la acea vreme, declara în august 2009 la București: “actuala criză economică şi financiară internaţională are mai multe caracteristici comune cu Marea Depresie economică a anilor ’30 din secolul trecut […]; una dintre greşelile făcute în anii ’30 de guverne, pe care ar trebui să o evite în contextul actualei crize, este reducerea drastică a cheltuielilor publice. Astfel, scăderea cu 12% a cheltuielilor publice de către Guvernul S.U.A., între anii 1930 şi 1932, a condus la reducerea drastică a consumului şi la creşterea cu 24% a şomajului în perioada amintită.”
În ciuda acestor semnale de alarmă, mai-marii UE, în frunte cu Angela Merkel și José Manuel Barroso, au declanșat un program dement de austeritate, ce a aruncat Europa în cea mai gravă criză economică și socială de la Al Doilea Război Mondial încoace.
Acum este mai evident decît oricînd că liderii UE au cu totul altă agendă. Măsurile fără precedent pe care le-au adoptat în ultimii ani, atacurile fățișe la adresa libertăților omului pe care le-au patronat, arată că Uniunea Europeană este o organizație de sorginte neo-fascistă, al carei unic scop este introducerea opresiunii, punerea bocancului pe gîtul celor vizați a fi spoliați de resurse.
Agenda birocraților corupți din fruntea UE nu include în nici un caz eradicarea crizei economice ba, din contră, adîncirea ei, cu atît mai mult cu cît se poate spune că factorii de decizie ai Uniunii au contribuit din plin la intrarea în depresiune, pentru că le-a convenit de minune.
În astfel de perioade tulburi le este foarte ușor politicienilor corupți să servească interesele cărora le sînt ei cu adevărat devotați. Neo-fasciștii care conduc Uniunea Europeană pot trece acum la implementarea fățișă a măsurilor cerute de marile corporații internaționale, de Marea Finanță mondială.
Europa nici nu ar fi dealtfel primul continent răvășit de lăcustele neo-liberale. Cea mai mare parte din America de Sud se zbate și acum în sărăcie lucie, în urma jafului de proporții epice la care au fost supuse țările sud-americane de către marile corporații, prin intermediul Statelor Unite ale Americii, FMI și Bancii Mondiale.
Din cîte se pare, a venit acum rîndul țărilor din Sudul și Estul Europei să fie jefuite de către Vestul cel pricopsit, neo-colonialismul pe care Berlinul îl impune, în spirit neo-imperialist, via Bruxelles, fiind mai apăsător și nemilos decît orice invazie militară.
Controlul politic și socio-economic al Berlinului este impus prin globalizarea culturală și corporatismul dirijat de la centru, Germania beneficiind acum de resursele țărilor asuprite fără să fie nevoită să tragă un foc de armă.
3 thoughts on “Al Patrulea Reich -V-. Hegemonia economică”