Pentru a doua oară după cel de-al doilea Război Mondial, România este victima unei agresiuni externe. Aşa cum foarte bine a fost denumit în mass media de către unele voci, amestecul fără precedent şi de netolerat al intereselor politico-economice europene şi americane în politica internă se constituie într-un adevărat Dictat de la Bruxelles.
Spre deosebire de soldaţii ruşi veniţi pe tancuri, emisarul american, venit repede-repede să rezolve situaţia, s-a scoborît din limuzina blindată, iar inspectorii sovietici au fost înlocuiţi de cei europeni. E adevărat, metodele diferă un pic, dar asemănările în ceea ce priveşte modul brutal de a-şi impune interesele sînt evidente.
Şi mai există o asemănare cu dominaţia sovietică de după 1944 în România: şi acum, ca şi atunci, s-au găsit destui trădători de ţară de partea română, care să facă jocul invadatorilor şi să cînte în struna propagandei străine.
Deosebirea majoră între cele două momente istorice ar fi trebuit să vină din statutul de ţară al României. Dacă după 1944 am fost consideraţi învinşi în război şi trataţi ca atare de către sovietici, acum se presupunea că România este o ţară independentă, cu drepturi egale cu ale celorlalte membre ale Uniunii Europene (UE).
Ăsta a fost şi motivul pentru care românii s-au repezit orbeşte să adere la structurile europene şi nord-atlantice, în speranţa că independenţa politică şi economică a ţării nu vor mai fi puse vreodată la îndoială. Dar iată că nu este chiar aşa, ba, din contră, am putea spune.
Statutul României este în momentul de faţă tot acela al unui învins în război. Ţara noastră a pierdut de această dată războiul economic, iar Uniunea Europeană, această URSS pe stil nou, nu are nici un motiv în a se abţine să ne pună cizma pe grumaz.
Din nefericire, nu foarte mulţi dintre concetăţenii noştri conştientizează acest lucru. Ei sînt în continuare dispuşi să se raporteze, în vechea concepţie românească de slugă, la construcţia politică numită Uniunea Europeană ca fiind Lumina care vine de la răsărit. Chiar dacă Bruxellesul se află la vest de Bucureşti.
Chiar dacă este evident acum că UE nu este o construcţie realizată pe principiul dreptăţii, cu drepturi şi obligaţii egale pentru toţi membrii ei. Că este un mamut corupt şi birocratizat, în care decizia luată de la centru de către un număr redus de politruci este impusă cu brutalitate periferiei. Că nu are nici o legătură cu apărarea intereselor cetăţenilor europeni, ci este doar braţul politic al unor interese economice şi financiare mai mult sau mai puţin obscure.
În aceste condiţii, populaţia din România dă dovadă de o însemnată doză de ipocrizie, atunci cînd, pe o parte, le reproşează liderilor USL că au jucat aşa cum le-a cîntat UE în problema referendumului pentru demiterea lui Băsescu, dar pe de altă parte se declară a fi cu Uniunea Europeană, indiferent de consecinţele ce decurg din acest lucru.
Românii trebuie să se decidă. Ori sînt adepţi fanatici ai UE şi nu se mai plîng în legătură cu asta, ori doresc o distanţare şi atunci acţionează în consecinţă, prin trimiterea de semnale publice, de la nivelul societăţii civile. Pentru că, în cele din urmă, clasa politică de la Bucureşti nu face decît să respecte opţiunile populaţiei, nu-i aşa?
Dacă nu au determinarea şi curajul să ia o decizie pe termen lung pentru ţara lor, dacă nu sînt dispuşi să îşi apere interesele, spoliate în prezent în mod sălbatic de către forţele externe, locuitorii României nu au decît să îşi accepte situaţia de coloniali roşi de sărăcie, de vasali plini de umilinţă.
Mai ales că o distanţare de UE ar implica măsuri drastice în plan economic şi politic, cum ar fi naţionalizarea a tot ce a fost furat încă din perioada pre-aderare şi pînă acum.
À la guerre comme à la guerre!
✊ Ma bucur ca mai sunt oameni care vad adevarul din spatele circului.Încă există speranta .Mai trebuie sa ne adunam si sa ne miscam impotriva gunoaielor tradatoare care au vandalizat România.