”Fascinanți ceia ce vin și-ți zic, când semnalizezi apucăturile totalitare ale sistemului curent și direcția distopică în care ne-ndreptăm ca societate, că lasă că nu o duci tu așa de rău acum cum o duceau alții prin dictaturile secolului douăj; sau că exagerezi când îi faci fasciști pe ăștia de azi, că încă nu avem lagăre de concentrare sau prizonieri politici (deși e foarte discutabil, dacă luăm în calcul diversele închisori, unele mobile ca alea de au trecut și pe teritoriul României acum ceva ani, diversele execuții publice ale anumitor politicieni etc.).
Cum ar veni, în loc să îi preocupe că sistemul dă semne totalitare clare – în mod tot mai insistent și mai nonșalant și mai ostentativ ca să assert dominance over civilians și să-și bullyinguiască cetățeanul de rând cel puțin întru tăcere, deocamdată – și în loc să contribuie la empowerment-ul demosului, pe ei îi preocupă că poate exagerezi tu când observi și zici pe nume filiației și orientării ideologice a unora care, chiar dacă încă nu sunt 100% Hitler (nici nu vor fi vreodată, căci istoria nu se repetă niciodată exact în aceiași termeni, chiar dacă temele mari revin periodic la suprafață, dar asta nu însamnă că-s mai buni sau mai acceptabili în vreun fel), totuși s-au apucat deja să facă ordine prin lume omorând pe cine nu le convine, aruncând oameni din tren pe criterii etnice, folosind scuturi umane în conflicte sau organizând lagăre – e drept, fără Zyklon B, deocamdată – pentru nevaccinați, tăind în carne vie drepturi și libertăți cetățenești fundamentale, discriminând și segregând populația, tratându-și cetățenii ca pe soldați, împovărându-i, disciplinându-i, amenințându-i, panicându-i, scoțând autoritățile pe străzi împotriva lor, pedepsindu-i ca pe niște sclavi, abuzând de tehnologie întru surveillance, confiscând presa și ducând-o pe culmi inimaginabile ale obscenului propagandistic, confiscând via marele lor capital corporate însuși statul (pe scurt, exact rețeta mussoliniană a fasciei) ș.a. asemenea.
Cică e ok, toate astea nu-s probleme, problema e că folosim unii dintre noi cuvinte prea tari.
Problema sunt vocile mai mult sau mai puțin disidente ale demosului, care se exprimă prea radical, pentru că de fapt încă n-am reajuns, oficial cel puțin, să gazăm oameni (btw, nici populației Reich-ului nu-i era de la început clar că asta se întâmpla în vremea lor); pentru că nici urile etnice nu mai sunt împotriva evreilor în toate cazurile, ci preponderent împotriva rușilor (dar și împotriva românilor, destul de adesea), deci se acceptă; pentru că discriminarea nu mai e doar etnică, ci și pe alte criterii ale nesupunerii; că încă nu te amenință chiar cu moartea pentru abateri și deci nu e nazism.
Probabil trebuie să așteptăm să se anunțe oficial, din surse fact-checkuite, că se gazează oameni, ca să avem dreptul la vorbe și nemulțumiri.
De fapt, ni se pare nouă ciudaților că ceea ce ni s-a prezentat drept democrație și “li-ber-ta-te!”, pentru care merita murit în objnouă, se îndreaptă cu pași tot mai repezi și tot mai evidenți spre o închisoare planetară de o forță tehnologică împotriva căreia nu vor mai putea exista soluții.
Că na, din objnouă a evoluat tehnologia și acum avem aifoane și biciclete hi-tech și schiuri scumpe, plus portocale și banane, plus că mai și vezi câte un McLaren (cu număr de Ucraina) pe stradă, nu numai Dacii și Oltcit. Lucruri care chiar contează pe lume și pentru umanitatea omului.
Mai ales atunci când sunt condiționate de supușenie, turnătorie, slugărnicie, sceleratețe, prostituție și, în curând, de butoanele pe care decide să apese – sau nu – un șef.
Problema cu condamnarea comunismului nu e că regimul n-ar fi făcut o substanțială cantitate de mizerii (dintre care cea dintâi e știrbirea libertății individuale a cetățeanului) iar condamnarea lui ar fi deci neîntemeiată. Orice regim autoritar sau totalitar își merită oprobriul.
Problema secundară e că, pe de o parte, regimul a făcut și o cantitate substanțială de lucruri bune, pe care cam niciunul dintre vrăjmași nu i le admite, fie pentru că sunt tendențioși și programați sistemic să aibă atitudinea asta, fie pentru că sunt dintre cei a căror gâlceavă cu comunismul nu e autoritarismul sau violența, pe care le-ar pune și ei în act în secunda doi în numele propriei ideologii, ci pur și simplu faptul că extrema dreaptă și-a cam luat-o de la comuniști.
Dar mai ales, problema cardinală e că, semnalizând virtuți nedovedite cu sabia dreptății-n mână, judecătorii zilei ascund după ambalajul antitotalitar o ură și o intenție defăimătoare la adresa celor mai bune și mai limpede exprimate idei din istoria gândirii politice, care sunt clare ca lumina zilei pentru oricine le citește cu mintea deschisă.
Ideile cele bune sunt miza urii lor, nu (doar) regimurile îndoielnice care s-au revendicat incoerent de la ele.
Cu alte cuvinte, scopul pare a fi damnarea și devalorizarea singurelor idei politice folositoare demosului în numele unei rele intenții care chiar pare să capete, azi, dimensiuni metafizice, un jurământ al împlinirii răului pe lume în care șefii zilei chiar par a crede la modul mistic și ritualic”.
Ideile și textul îi aparțin lui Septimiu Harsan.
Related posts:
Care tratat? Care stabilitate? România parcă trebuia să crească…
Despre cîini și oameni -VIII-. Care pe care
Micul roboțel care putea -II-
Imposibilitate morală – stînga vs. NATO
Realitatea de după oglindă -XIII-. Falsul care este Uniunea Europeană
Care este diferența între un drapel național și o cîrpă ordinară -II-
