“În primul rînd, ar trebui să menţionăm un element de importanţă capitală: eşecul, în ansamblul Americii Latine, al experienţelor neoliberale, uneori foarte radicale, din anii nouăzeci. În numeroase ţări, aceste politici au făcut loc multiplelor privatizări care au însemnat vînzarea la preţuri de lichidare de stoc a patrimoniului naţional, au dus la o corupţie ieşită din comun, la un jaf generalizat, lipsit de ruşine, la sărăcirea masivă a claselor medii şi populare, la distrugerea unor întregi sectoare ale industriilor naţionale şi, în cele din urmă, la revolta cetăţenilor.
În Venezuela, în Bolivia, în Ecuador, în Peru şi în Argentina, veritabile insurecţii civile au provocat, uneori, răsturnarea preşedinţilor aleşi într-o manieră democratică, care considerau însă că, dacă reuşiseră să cîştige alegerile, primiseră un contract în alb pe timpul mandatului lor pentru a acţiona în voie şi, în definitiv, pentru a trăda programul propus alegătorilor care îi votaseră.
În acest sens, revolta populară din Argentina din decembrie 2001, care a provocat demisia preşedintelui Fernando De la Rua şi, mai ales, dramaticul eşec al politicilor neoliberale aplicate din 1989 pînă 1999 de către Carlos Menem, constituie într-un anumit mod echivalentul, pentru acest continent (America de Sud – n.n.), a ceea ce a reprezentat pentru Europa căderea Zidului Berlinului pe data de 9 noiembrie 1989, adică respingerea definitivă a unui model dogmatic, arogant şi antipopular.”*
Dar iată că Zidul nostru nu a căzut încă. Din contră, el pare că este din ce în ce mai înalt şi mai solid, mai ales după 2007 şi aderarea la Uniunea Europeană. Şi, din păcate, lucrurile stau întocmai ca în America Latină şi doar o insurecţie populară mai poate Evita (sic!) recrudescenţa mafiei ce conduce această ţară.
* Extras din “O sută de ore cu Fidel”, de Ignacio Ramonet, prefaţa la “Fidel Castro: Biografie pe două voci”, de acelaşi autor, Editura Minerva, 2009.