O ţară minunată, cu animale şi oameni sălbatici

urs

În ţările civilizate, atunci cînd un urs sau orice alt animal sălbatic atacă un om, lucrurile se petrec în felul următor: specialişti în comportamentul animalului respectiv analizează incidentul şi stabilesc, pe cît de exact se poate, împrejurările în care s-a întîmplat acest lucru.

Dacă se stabileşte că animalul a avut un comportament normal, că s-a apărat sau doar a crezut că se apără, aşa cum i-a dictat instinctul, este lăsat în pace. În cel mai rău caz, este tranchilizat şi strămutat în altă locaţie, pentru a preveni interacţiunea cu oamenii pe viitor, în interesul ambelor specii.

De exemplu, dacă o ursoaică cu pui atacă un om aflat, din întîmplare sau nu, pe teritoriul ei, se consideră că animalul a avut un comportament normal pentru o sălbăticiune. Dacă, din contră, un urs atacă în mai multe rînduri oameni, pe care ajunge să îi trateze ca pe o pradă, atunci animalul este omorît.

În general, se încearcă a se lua măsurile care să protejeze atît oamenii, cît şi sălbăticiunile. Mai ales că omul este cel care le agresează, prin expasiunea în ritm foarte accelerat a civilizaţiei sale, în detrimentul arealelor în care animalele obişnuiau să îşi ducă viaţa de zi cu zi.

În România, lucrurile se petrec cu totul altfel. Doi ţărănoi imbecili prind un urs în laţ şi apoi încearcă să îl omoare cu un cuţit. Ursul, normal, se apără, că doar e urs, nu e găină. Reuşeşte să se elibereze din capcană şi îl omoară pe unul din dobitoci, apoi fuge în pădure.

Ce fac autorităţile? Declanşează stare de alertă şi pornesc cu căţel, cu jandarm, cu purcel, să dea de urma ursului şi să îl omoare. Mai mult decît atît, chiar ministrul Mediului (!!!) dă derogări pentru a putea fi împuşcaţi mai mult de 330 de urşi decît se împuşcă de obicei, pentru că, nu-i aşa, urşii, iar nu oamenii descreieraţi s-au înmulţit peste măsură în ţara noastră.

Să nu uităm cazul de săptămîna trecută, cînd un urs a atacat trei persoane, pe una dintre ele omorînd-o. Firesc, autorităţile trebuiau să intervină, pentru a prinde ursul şi a vedea ce este cu el. La noi lucrurile s-au făcut însă pur româneşte, că doar nu ne lăudăm cu două mii de ani de civilizaţie ca să fim sălbatici degeaba.

S-a pornit iar cu alai prin pădure, s-a împuşcat un urs la nimereală. Nici acum cei abilitaţi nu au reuşit să convingă opinia publică de faptul că ursul omorît este cel care i-a atacat pe oameni. În schimb, s-a declanşat isteria legată de rabie, pentru că ursul a fost turbat.

Avînd în vedere că autorităţile din România nu s-au dat în lături la a practica manipulări şi dezinformări grosolane nici atunci cînd a fost vorba despre oameni, vezi gripa porcină şi cea aviară, doar nu erau ele să se mai împiedice de nişte bieţi urşi? I-au declarat turbaţi şi gata, vînătoarea poate să înceapă!

Toate astea în contextul în care o mare parte dintre bizonii pe două picioare, concetăţenii noştri, cum ar veni, oricum braconează animale la modul sălbatic, fără a mai avea nevoie de încurajări de la autorităţi. Iar o mare parte din opinia publică, inclusiv pe fondul isteriei declanşată de o presă ineptă, abia aşteaptă să vadă acte sîngeroase săvîrşite la adresa urşilor şi nu numai.

Trebuie amintit aici că respectul unei mari părţi a românilor faţă de orice altă fiinţă decît a lor, fie om, animal domestic sau sălbatic, este nul. Primul urs pe care World Wide Fund (WWF) a încercat să îl monitorizeze în România, prin aplicarea unei zgărzi, care să emită un semnal GPS, a fost găsit împuşcat după puţin timp de cînd s-a început urmărirea sa. WWF raportează, de altfel, numeroase alte cazuri de urşi pe care i-a avut în supraveghere şi care au fost braconaţi fără milă.

Barbaria locuitorilor acestor minunate plaiuri de poveste nu se opreşte însă numai asupra urşilor. De pătimit au şi alte specii. Acum cîţiva ani, un pui de barză pe care o asociaţie de protejare a vieţii sălbatice încerca, de asemenea, să îl monitorizeze şi i-a implantat un cip în cioc, a avut groaznic de suferit. Un necunoscut l-a prins şi i-a rupt ciocul pentru a-i scoate cipul, iar pasărea abia a scăpat cu viaţă.

Caii de la Letea reprezintă un alt exemplu despre cum înţeleg românii, fie ei oameni de rînd sau autorităţi ale statului, să trateze alte fiinţe pe care le consideră inferioare. De curînd am fost cu toţii martori la drama animalelor chinuite în grădinile zoologice din mai multe oraşe ale ţării, am putut afla cum au murit la Ploieşti canguri mîncaţi de cîini, roşi de şobolani, şamd. Şi exemplele pot continua, din păcate, la nesfîrşit.

Nici nu mai trebuie amintit chinul cîinilor fără stăpîn, pentru că ne lovim toţi zilnic de el. Felul în care sînt aceştia maltrataţi, bătuţi, loviţi, înfometaţi, de către unii care poartă pe nedrept numele de oameni, indiferenţa criminală a autorităţilor şi modul în care acestea tratează problema doar prin prisma propriului profit, au ajuns să oripileze aproape în fiecare zi.

O asemenea lipsă de compasiune faţă de alte fiinţe, aşa cum manifestă din păcate un număr mare dintre concetăţenii noştri, nu se poate întîlni nici la animalele sălbatice. Iar lăcomia şi ura care îi macină pe mulţi dintre români îi prezintă, fără doar şi poate, în adevărata lor lumină: mai sălbatici decît fiarele pădurii!

http://www.invectiva.ro/wp-content/uploads/2017/08/click-pe-reclame.jpg

Leave a Comment

https://www.invectiva.ro/wp-content/uploads/2022/06/footer-1024x139-2022.jpg