Motto:
“Mi-e frică să mă aleg, pentru că eu nu pot să mint pe nimeni, mamă soacră. Pentru că a face politică înseamnă a lua, ştiind că nu poţi să dai îndărăt. Ca să fii deputat trebuie să ceri votul alegătorilor. Votul pentru care trebuie să dai ceva în schimb. (…) Îmi e frică să mă pomenesc deputat fără să am nici un merit. Fără să fi făcut nimic în viaţa mea care să îmi dea dreptul să ajung la o demnitate atît de mare.”
Spirache Necşulescu în Titanic Vals
Lume ! Lume !
Acum, că alegerile parlamentare se apropie cu paşi repezi, puteţi asista la un adevărat circ al ororilor pe care politica autohtonă vă face neplăcerea să îl vizionaţi. Fără să faceţi un pas în faţă, pentru că televiziunile au grijă să îi bage cu de-a sila în case, puteţi admira acum, în toată hidoşenia lor, fel de fel de contorsionişti ai doctrinelor politice, de candidaţi cu cocoaşe, de femei cu barbă şi înghiţitori de săbii şi căcat deopotrivă, ce vă agresează fără nici o jenă pacea sufletească pentru a vă cere votul.
În general, politica a fost şi este încă asemuită cu cea mai veche meserie din lume. Dar parcă niciodată spectacolul politic nu a fost atît de jalnic, parcă nu s-a minţit nicicînd atît de mult, nu s-au încălcat atîtea promisiuni, nu au fost implicaţi atîţi neaveniţi.
Nişte alegeri care au fost iniţial aşteptate cu speranţe uriaşe, ca şansă de a scăpa, în sfîrşit, de dictatura feroce care a sufocat această ţară în ultimii opt ani de zile, au fost transformate, în pur spirit românesc, într-o bataie de joc fără seamăn, într-un circ de prost gust, într-un spectacol grotesc de ipocrizie şi lipsă de responsabilitate.
Parcă nu a existat niciodată atîta neîncredere, parcă vorbele meşteşugite şi frumos ambalate ale politicienilor nu au mai fost atît de goale. Şi nici feţele lor atît de hîde, oameni mici, fără nici un fel de respect pentru propriile persoane şi cu atît mai puţin pentru cei cărora au nesimţirea să le ceară votul.
O clasă politică falimentară, ca expresie lipsită de orice fel de echivoc a eşecului societăţii româneşti post-decembriste.
O societate în care cei mai mulţi spun despre cei care fură că bine fac şi că ei, dacă ar avea posibilitatea, ar face oricînd la fel. O societate otrăvită de ură, invidie şi materialism. O societate populată de indivizi fără ştiinţă şi conştiinţă deopotrivă, cu o dorinţă maladivă de parvenire, ce nu putea să dea decît clasa politică ce o conduce astăzi cu paşi repezi spre dezastru.
Valori precum bunul-simţ, iubirea faţă de aproape, sinceritatea, bunătatea şi omenia, au dispărut de mult timp din conştiinţa concetăţenilor noştri.
Aşa că cei ce se tem de sfîrşitul lumii trebuie să înceteze a le mai fi frică.
Apocalipsa este aici, o trăim deja.
1 thought on “O candidoză naţională”