Omenirea a asociat mai mereu civilizaţia cu numărul de unelte şi mai tîrziu de maşini care să îi facă viaţa mai uşoară. Sigur că civilizaţia înseamnă mult mai mult decît atît, dar tot mai puţini asociază în prezent gradul de civilizaţie al unui popor cu realizările lui culturale. Despre poporul român chiar noi spunem că este cu sute de ani în urma celorlalţi din lipsa tehnologiei şi a realizărilor în acest domeniu. Nimeni nu apreciază că poate sîntem cel puţin la acelaşi nivel cu alte popoare prin oamenii de cultură şi realizările lor sau prin gradul de pregătire al specialiştilor din diverse domenii. De ce? Pentru că oamenii nu mai contează prin ei înşişi, nu mai constituie o valoare intrinsecă. Sînt apreciaţi doar prin funcţia pe care o deţin şi prin numărul de bani pe care îl pot produce.
“Civilizaţia” adusă cu precădere de marile corporaţii a produs mai multe maşini umane decît maşini propriu-zise. Dacă lucrezi într-o multinaţională trebuie să accepţi că viaţa companiei pentru care lucrezi este pe primul plan şi că viaţa ta personală nu există. În momentul în care ai intrat pe uşă ai devenit brusc un stîlp al corporaţiei şi implicit un stîlp al societăţii. Trebuie să îţi asumi acest rol pînă la capăt, să inţelegi că dacă binele companiei o cere nu ai voie să te gîndeşti mai intîi la tine. Încă de la interviul de angajare eşti întrebat dacă ai familie, copii, părinţi. E de preferat să nu ai, ca să nu existe obligaţii extraprofesionale. Iar dacă te angajezi este puţin probabil să reuşeşti să îţi mai faci una.
În cazul în care ai totuşi familie, o vei vedea din ce în ce mai rar pentru că vei sta cel mai adesea după program, iar unele week-end-uri le vei petrece fie la serviciu ca să termini treaba, fie la team-building cu colegii. Dacă ai părinţi e bine să fie sănătoşi şi cu o situaţie materială bună, ca să nu ai complicaţii. Şi ei trebuie să se obişnuiască cu ideea că te vor vedea rar, de sărbători şi sub nici o formă să nu aibă nevoie să îi ajuţi cu ceva: salariul nu îţi va permite, iar timp nu vei avea.
În timpul orelor de lucru şi nu numai, corporatistul trebuie să dea dovadă de maximă seriozitate, în concordanţă cu importanţa faptului că lucrează pentru o companie cu nume mare. Nu trebuie să îşi facă prea multe griji că nu se va descurca cu munca pe care o va face, mai multă grijă trebuie să acorde felului în care se îmbracă, vorbeşte, se comportă şi chiar merge. Dar compania are întotdeauna grijă de el: va primi un e-mail în care va fi informat cum trebuie să arate ţinuta sa, cu ce are voie să se îmbrace şi în ce culori. Cu limbajul de lemn, ce include multe cuvinte în limba engleză, precum şi termeni şi prescurtări după specificul companiei, se va obişnui repede pentru că toate comunicările, fie şi cu colegul de la biroul de alături, se vor face prin e-mail. Iar mersul, ţinuta şi comportamentul se capătă doar la gîndul că a dat aşa noroc peste el să lucreze la o multinaţională de succes.
Descoperirile arheologice au arătat că din cele mai vechi timpuri oamenii au simţit nevoia ca pe lîngă unelte să-şi confecţioneze şi obiecte care să le facă viaţa mai frumoasă. Asemenea acelor oameni şi chiar mai mult într-o epocă în care avem atîtea maşini care să facă munca în locul nostru, ar trebui să ne îmbogăţim viaţa cu obiecte de artă, cărţi, spectacole. Teoretic, este unul din motivele pentru care mergem la serviciu. Practic, tot mai mulţi dintre noi nu mai avem timp să ne bucurăm de nimic din toate astea. De aici şi numărul mare de roboţi umani pe care îl dă o civilizaţie a cărei unică bază de susţinere şi scop în acelaşi timp este tehnologia.
