În ultimul sfert de secol, de cînd s-a avîntat cu pieptul înainte și descheiată la cămașă pe calea democrației capitaliste de factură neo-liberală, România a involuat de la o țară independentă, în curs de dezvoltare, la o colonie de Lumea a Treia.
Dezagregarea administrativă, economică, socială, dar mai ales cea morală au făcut ca cei ce formau cîndva poporul român să fie azi o hoardă de indivizi debusolați, fără identitate, fără minime cunoștințe privind istoria și cultura nației lor, consumatori perfecți și victime sigure ale războiului economic pe care globalizarea corporatistă îl poartă nemilos.
Criminalitatea, infracționalitatea, inclusiv juvenilă, fac ravagii, abandonul școlar la vîrste fragede a ajuns să se învărtă în jurul procentului neverosimil de 50%, sistemele sanitar și școlar sînt la pămînt, nu există protecție socială și nici implicarea Statului în protejarea a ceea ce ar trebui să fie cetățenii săi.
Din contră: Statul, în sine, este un monstru criminal, care își torturează și ucide cetățenii, fie că se află în orfelinate, centre de bătrîni, spitale sau pușcării, sistemul judiciar este o mafie care servește doar unor găști și clanuri de interese, instituțiile Statului sînt o cloacă imundă de birocrați corupți și, de foarte multe ori, de o nepăsare ce frizează omorul cu sînge rece.
România a ajuns cel mai sărac teritoriu din Uniunea Europeană, cu o populație decimată de boli, bătrînețe și înapoiere, resursele naturale ale țării au fost cedate pe nimic asupritorilor, pădurile au fost tăiate, apele otrăvite de poluare, pînă și pămîntul strămoșesc a fost vîndut pe doi lei ”investitorilor străini”.
Dacă lucrurile își păstrează tendința actuală, și nu sînt semne că se anunță vreo schimbare, peste 20 de ani există șanse mari să nu se mai poată vorbi de un popor român sau o țară numită România. Cel puțin nu așa cum sînt ele prezentate în accepțiunea lor istorică.
În tot acest dezastru general, în starea de profundă dezolare ce caracterizează oamenii și locurile din teritoriul numit România, pentru ca absurdul și grotescul să atingă formele lor sublime, s-a găsit o mînă de babe pupătoare de moaște vii și moarte care să ceară zi de doliu național, pentru că a murit de bătrînețe o cetățeană străină care nu a avut nici în clin, dar nici în mînecă, cu țara noastră.
Dar, pentru România, cine mai ține doliu?
