În România zilelor noastre, confruntarea (să-i spunem, măcar de dragul discuției) politică este foarte departe de a se desfășura, așa cum este ea prezentată oficial, între Stînga și Dreapta.
Asta pentru simplul fapt că în România de azi Stînga și Dreapta nu există.
Partidul Social Democrat, cel care se prezintă de factură socialistă și reprezentînd interesele claselor sărace, este de fapt expresia cea mai evidentă a unui conservatorism clasic, fără nici o legătură cu caracterul progresist al unui socialism de factură modernă.
Este deci un partid de Dreapta, alcătuind, alături de ALDE, partidulețul lui Tăriceanu, care reprezintă liberalismul clasic, o alianță care militează pentru valorile Dreptei de factură veche, pre neo-liberală și pre-corporatistă.
De cealaltă parte, formațiunile care se plasează la Dreapta eșicherului politic, PNL, PMP și tinerii frumoși și liberi de gîndire grupați în jurul lui Nicușor și Clotilda, aderă fără rezerve la teoriile și crezurile neo-liberalismului economic, ale globalizării corporatiste sau, așa cum este numit politic curentul în SUA, la neoconservatorism.
Pînă acum, neoconii au fost acuzați public, de numeroase voci publice internaționale cu greutate, că, prin politicile lor de asuprire a popoare întregi, de rasism social și de susținere fățișă a îmbogățirii extreme a celor bogați în dauna claselor defavorizate, pot fi asimilați fără probleme unui neo-fascism manifest.
Așadar, neoconii din România, în fapt, marionetele triste ale celor de peste Atlantic, dar care militează, la rîndul lor, foarte vocali și gălăgioși, pentru reducerea drepturilor claselor medii și populare, concomitent cu acordarea de puteri nelimitate ”investitorilor străini”, adică Stăpînirii străine a marilor concerne internaționale, pot fi caracterizați fără nici o problemă ca fiind suporteri ai neo-fascismului neoconservator, militanți ai Extremei Drepte.
Alunecarea accentuată a eșicherului politic spre Extrema Dreaptă, în care Stînga a devenit Dreapta, iar Dreapta a migrat la extremă, nu este, din păcate, un fenomen singular în România. Din contră, este consecința directă a situației din întreaga ”lume civilizată”, în speța din lumea occidentală, de dincolo și dincoace de Atalntic.
Uniunea Europeană este controlată de Partidul Popular, ale cărui politici sînt identice cu cele ale neoconservatorilor din SUA, ca dovadă că reprezintă aceleași interese. Partidele socialiste clasice din Europa, în frunte cu cel francez, care altădată era spaima capitaliștilor, au ajuns acum să fie conduse de politicieni care dansează așa cum la cîntă F.M.I. și Marea Finanță Internațională, fără să mai reprezinte în vreun fel clasele populare.
Partidele de Stînga moderne din Europa, de factură euro-sceptică și manifest anti-corporații, precum Podemos, M5S și Syriza, sînt catalogate de establishment ca fiind extremiste, doar pentu că refuză să accepte dominația totală a globalizării corporatiste și a intereselor marilor magnați, capii mega-concernelor internaționale ce reprezintă curentul neoconservator.
Cu atît mai revoltătoare este confuzia care se întreține în România, unde un partid care susține cu toată tăria status-quo-ul, iar liderii săi, Nicușor Dan și Clotilde Armand, aplaudă toată ziua acțiunile DNA, adică ale establishmentului, este comparat cu formațiunile politice anti-sistem din alte țări, amintite mai sus. A dracului Extremă Stînga, în țara noastră ea este formată din corporatiști, manageri ai firmelor străine în România și din adepți ai privatizărilor totale și ai principiului ”Sănătatea nu este un drept, este un serviciu”!
Cu ajutorul lăutarilor din mass-media, această deplasare spre Extrema Dreaptă s-a realizat încet, dar sigur, în ziua de azi ajungîndu-se ca lideri ai conducerii politice din Europa să vorbească deschis despre eutanasierea celor ce nu își permit să plătească serviciile medicale.
De cealaltă parte, cine aduce în discuție concepte precum asistența socială sau medicală gratuită este repede catalogat ca fiind un comunist extremist.
Nivelul de trai în întreaga Europă a scăzut drastic, în ultimii ani, clasele medii și populare, nereprezentate acum de nimeni la nivel politic și decizional, confruntîndu-se cu un puternic fenomen de sărăcire.
În România, unde ”anticomunismul” este o modă, fenomenul este cu atît mai accentuat, țara fiind spoliată pînă la extincție de lăcustele neo-liberale, cu ajutorul nemijlocit al ”clasei politice” autohtone.
Între timp, deși cohorte foarte numeroase de proști continuă să se lupte cu ”comunismul”, Stînga este minunată, dar lipsește cu desăvîrșire.
