Economiștii care trăiesc în lumea de azi se raportează deja la noi indici pentru măsurarea calității vieții, în condițiile în care tot mai multe voci arată că nu există nici o o corelație directă între avansul PIB și nivelul de trai.
Iar acești noi indici iau în calcul nivelul cheltuielilor publice, ca procent din PIB, care este direct proporțional cu calitatea vieții, atît timp cît se traduc în investiții în Sănătate, Educație, asistență socială.
În plus, tot mai mulți economiști de top invocă realitatea mincinoasă prezentată de indicatorul numit produs intern brut – PIB.
PIB-ul reflectă doar ce bani produce o economie, nu și cu ce costuri- prin urmare, Educația, Sănătatea, nivelul de trai se pot duce în cap, PIB-ul crește, nu are nici o problemă.
Mai mult decît atît: au loc catastrofe naturale, PIB-ul crește, are loc o pandemie, PIB-ul crește și tot așa. În literatura noastră economică există un indicator mult mai fidel: PIN – Produsul Intern Net.
În ultimii 20 de ani, peste Atlantic se tot vorbește despre așa-zisul PIB verde, sau PIB ecologic, care să reflecte tocmai relizările unei economii, minus risipa de materii prime și resurse naturale care se fac pentru a obține o creștere economică iluzorie.
Mai simplu spus, pentru cei nu foarte pricepuți la economie, PIB-ul poate fi asimilat cu veniturile unei firme, nu cu profiturile. Nu reflectă în nici un fel cheltuielile făcute pentru obținerea acestor venituri, prin urmare o economie poate fi în realitate pe pierdere, PIB-ul crește.
Cel mai bun exemplu sînt ultimii doi ani în România, 2021 și 2022, în care PIB-ul a zburdat ca un căluț nărăvaș în timp ce nivelul de trai al populației a căzut vertiginos, economia este în șanț (lucru reflectat cît se poate de bine de dezechilibrele macroeconomice mai mari ca niciodată) iar perspectivele sînt sumbre, țara noastră fiind mai aproape ca niciodată de faliment.
Mai ales că PIB-ul post-decembrist este foarte ușor a fi umflat din pix, bazîndu-se pe bulele de săpun de pe piețele bursiere și financiare, nu pe producția economică concretă, așa cum se întîmpla înainte de 1990.
Pe plan internațional, globalizarea a crescut discrepanțele dintre bogați și săraci, fiind un vehicul minunat pentru multinaționale și marele capital, în detrimentul micului capital, al micilor investitori și al claselor defavorizate.
A nu se confunda internaționala socialistă sau comunistă cu globalizarea! În timp ce primele au fost alianțe ale claselor defavorizate, cea din urma este alianța asupritorilor.
Dincolo de inconvenientele pe plan cultural și pierderea identității naționale, precum și mai recentele vaccinare anti-Covid 19, digitalizare și credit social, România nu a ieșit pe plus din globalizare nici în plan economic.
Așa-zisa creștere economică a însemnat îndatorare, creșterea uriașă a discrepanțelor dintre bogați și săraci.
Au avut de profitat puțini, furnicuțele loiale pînă la moarte corporațiilor, în dauna celor mulți, în dauna economiei în sine și în dauna viitorului României.
Iar acest lucru se poate vedea cel mai bine ACUM, chiar în momentul în care sînt scrise aceste rînduri.
Cum bine zicea cineva, lumea globalizată e bună pentru lașii, proștii și puturoșii care merg cu haita: latră în haită și așteaptă să le cadă firimiturile de la dulăii cei mari.
Suveranitatea e pentru cei curajoși și deștepți, care știu să se descurce siguri.
România ar avea toate datele economice și avantajele naturale ca să poată fi cît de suverană se poate.
Dar nu are curajul și inteligența.
