O întîmplare adevărată, pe care mi-a povestit-o, cu un nod in gît, un fost coleg de muncă, el nefiind altfel genul extrem de sensibil sau plîngăcios.
Se afla la părinții lui, în Maramureș, cînd s-au trezit cu doi pui de căprioară la marginea gospodăriei. I-au urmărit o perioadă și, pentru că nu a apărut de nicăieri mama, le-au deschis poarta și i-au lăsat să intre în curte, încercînd să îi îngrijească: cel mai probabil fuseseră abandonați, nu se știe din ce motive.
Puii, sălbatici, mici, nu mîncau decît lapte și îngrijirea lor nu s-a dovedit atît de ușoară, așa cum părea la prima impresie.
Așa că s-au lăsat convinși de niște călugări, de la o mănăstire din apropiere, care s-au angajat că vor avea ei grijă de puii de căprioară.
Nu se știe cum intenționau călugării să aibă grijă de puiuți. Cert este că, atunci cînd au venit să îi preia, le-au legat picioarele cu sîrmă și i-au băgat în doi saci.
Așa cum era de așteptat, puii de căprioară au murit, de stres, în scurt timp, chiar dacă oamenii mănăstirii au fost bine intenționați și nu au avut nici o intenție rea sau ascunsă față de animale sau de oameni.
Morala?
Asta nu înțeleg ultra-conservatorii, ultra-religioșii, bigoții și unele fețe bisericești de la noi, care ar dori ca societatea să fie condusă ca în Evul Mediu, de mentalitățile, normele și dogmele bisericești, care văd lucrurile doar în alb și negru, fără a face foarte necesare nuanțări, o dată cu creșterea gradului de complexitate al relațiilor sociale, dată de presupusa dezvoltare a civilizației:
Sufletul omului e sălbatic și fragil ca un pui de căprioară – moare de stres, dacă îl legi cu sîrmă.
