Acum patru ani, în 2008, guvernarea liberală de la acea vreme îndrăznea să vorbească pentru prima dată despre orizontul de timp în care România ar fi putut ajunge din urma statele dezvoltate din vestul Europei.
Oficialii aduceau în discuţie anul 2020, deci estimau că în 12 de ani ţara noastră ar putea ajunge la un nivel de trai şi o dezvoltare economică şi socială comparabile cu cele ale ţărilor bogate. Imediat prognoza lor a fost desconsiderată de către specialiştii şi mass media din domeniul economic, fiind descrisă ca prea optimistă.
Mai mult decît atît, The Economist, renumita publicaţie londoneză specializată în politică internaţională, estima la acea vreme că România are nevoie de o perioadă de trei ori mai mare pentru a intra în clubul ţărilor dezvoltate, adică de 36 de ani socotiţi începînd cu 2008.
Şi toate astea în condiţiile în care ţara noastră era deja în al optulea an de creştere economică susţinută, după mandatele premierilor Adrian Năstase şi Călin Popescu-Tăriceanu, în care avansul anual înregistrat de produsul intern brut (PIB) atingea valoarea minimă de 4,2% în 2005 şi un maxim de 8,5% în 2004.
Astăzi guvernanţii au cu totul alte preocupări. Nu mai vorbeşte nimeni din cadrul Coaliţiei aflate la putere despre creşterea nivelului de trai, a salariilor şi a investiţiilor străine sau autohtone care să vină cu locuri de muncă, adică de convergenţa reală a României la Uniunea Europeană.
Din contră, pe fondul contra-performanţelor economice dezastruoase din timpul mandatului de Premier al lui Traian Băsescu, adică începînd cu 2009 şi pînă în prezent, nivelul de trai al populaţiei a luat-o vertiginos în jos.
Coaliţia aflată la guvernare, cravaşată serios de Traian Băsescu, are în schimb ca principală grijă ratificarea de către România a Tratatului privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare. Altfel spus, guvernanţii se ocupă exclusiv de convergenţa nominală, ce constă în coordonarea indicatorilor macroeconomici şi trecerea la moneda unică europeană.
Trecînd peste faptul că prevederile Tratatului reprezintă în multe dintre cazuri doar o formă fără fond pentru ţara noastră, unde nu ştie nimeni cum se calculează deficitul structural, impunerea unui excedent sau a unui deficit bugetar apropiat de zero României echivalează cu consfiinţirea statutului de ţară de mîna a doua în Uniunea Europeană, de rudă săracă pe care nu o va lua nimeni, niciodată, în seamă, de colonie al cărei unic scop este să asigure bogaţilor resurse naturale şi forţă de muncă ieftine.
Impunerea unui deficit bugetar foarte redus va împiedica România să mai poată avea o creştere economică susţinută în viitor, mai ales în condiţiile în care gradul de absorbţie al fondurilor europene este de asemenea ridicol de mic.
În condiţiile unei economii emergente, a unei ţări în curs de dezvoltare, România trebuie să îşipropună un avans economic anual de cel puţin 4-5 %, adică măcar dublu în comparaţie cu zona euro, dacă vrea să spere că nivelul economic, dar şi condiţiile de viaţă ale populaţiei, vor ajunge cîndva să se apropie de cele din ţările dezvoltate.
“Creşterea economică” de 2,5% pentru 2011, venită mai ales pe fondul anului agricol de excepţie, cu care se laudă Traian Băsescu şi acoliţii săi, este doar o glumă proastă. Mai ales că vine după un regres agregat de 8,2% în 2010 şi 2009, evoluţie care nu poate fi numită decît dezastruoasă şi care, cu tot cu criza economică mondială, nu poate fi explicată decît printr-o crasă incompetenţă.
Fără un avans susţinut al PIB pe termen îndelungat ţara noastră nu va putea să spere niciodată la o convergenţă reală cu Uniunea Europeană, ceea ce face convergenţa nominală să fie doar un deziderat iluzoriu, un ţel bun de atins doar pentru a fi bifat pe agenda politicienilor şi a birocraţilor de tot felul, un subiect de propagandă ieftină.
Nu se ştie căror interese sunt aserviţi politicienii şi demagogii, aflaţi fie în tabăra Puterii, fie la Opoziţie, fie în mass media şi societatea civilă, care declamă cu emfază că România nu îşi poate permite să nu semneze Tratatul privind stabilitatea. Cert este însă că nu au nici o legătură cu interesul naţional.