Stînga și Dreapta au reprezentat în România doar forme fără conținut, cuvinte lipsite de acoperire ideologică, mai ales în ultimii ani, cînd scena politică autohtonă, ca și întreaga societate românească, au început să semene din ce în ce mai mult realitățile întîlnite pe meleagurile Licuriciului, de la care luăm noi lumină.
Diferența între Rebeliunea legionară din 1941 și actuala rebeliune neo-liberală fascistoidă constă în faptul că, în timp ce prima s-a desfășurat în afara instituțiilor statului, fiind repede anihilată, extremiștii de dreapta de azi au penetrat pînă în adîncime Statul român, pe care îl conduc.
Dacă acum 300 de ani filosofii și gînditorii europeni încercau să găsească idei prin care să ajute oamenii să se bucure de o viață mai bună, făcînd apel la binele comun, la umanitate și la drepturile fiecărui indivd de a se bucura de viața lui, iată că în prezent ”filosofii” și ”gînditorii” neo-liberali ne îndeamnă să ne sfîșiem între noi, să îi omorîm pe cei bătrîni, bolnavi și săraci, să zdruncinăm din temelie Statul social, pentru ca doar cei puternici să trăiască, terfelind cu lipsa lor de conștiință cadavrele celor mai slabi de lîngă ei.
Pînă să prindă de veste, omenirea s-a trezit că trăiește într-o nouă orînduire socială, cu totul diferită decît cele existente pînă acum. Este vorba de Corporatism, căci Capitalismul a murit o dată cu momentul în care corupția instituționalizată și jaful la scară macro, guvernamentală, au înlocuit deținerea de capital ca fiind principalul motor de dezvoltare.
Corporatiștii mileniului trei își stabilesc compatibilitatea cu persoana iubită în strînsă legătură cu potrivirea dintre salarii și funcții, pe baza foamei comune de succes social (sau, cum i-ar spune unii răuvoitori, de parvenire). Are celălalt același venit, o mașină la fel de scumpă, țoale de la aceeași firmă? Se dovedește, iată, a fi perechea perfectă! Nici nu mai contează felul în care arată, dacă are sau nu ceva în cap, ce pasiuni are, ce bucurii și tristeți ascunde sufletul său, care sînt visele și năzuințele sale.
În numeroase ţări, aceste politici au făcut loc multiplelor privatizări care au însemnat vînzarea la preţuri de lichidare de stoc a patrimoniului naţional, au dus la o corupţie ieşită din comun, la un jaf generalizat, lipsit de ruşine, la sărăcirea masivă a claselor medii şi populare, la distrugerea unor întregi sectoare ale industriilor naţionale şi, în cele din urmă, la revolta cetăţenilor.
Corupţia şi birocraţia de proporţii uriaşe trebuia să le rezolve nePreşedintele Băsescu pentru a încuraja investitorii, nu eliminarea a orice fel de drepturi pentru angajaţi. Dealtfel, solicitările mediului de afaceri au fost foarte clare în acest sens, investitorii cerînd măsuri de încurajare de natură fiscală, precum eliminarea impozitării pe profitul reinvestit şi restituirea de TVA şi alte obligaţii datorate de către stat, nu adoptarea unui Cod al Muncii cu prevederi extrase din filosofia exploatatorilor capitalului uman de la început de secol 19.
