Avalanșa de ură viscerală, de blesteme, suduieli și tîmpenie en-gos și en-detail la adresa cîinilor fără stăpîn, dar și a ONG-urilor care încearcă să gestioneze problema lor, dezvăluie imensul grad de primitivism, de înapoiere, de răutate, în cele din urmă, de prostie pură ce sufocă societatea românească.
Motto: “Antena 3 o frige pe cianuri! Te oftici?”
În timpul regimului Băsescu și, mai nou, al regimului Băsescu-Ponta, presa din România a fost, practic, desființată. Singurele organe de presă care mai rezistă sînt, de fapt, guri de tun oficiale ale propagandei ce susține cauza diferitelor interese politice și economice în România.
Accidentul din Muntenegru a arătat, dacă mai era nevoie, că cei din clasa politică românească, precum și slugile lor din mass-media, nu se dau în, scuzați, lături, de a mai cîștiga ceva capital politic sau, după caz, de imagine, nici de pe urma tragediei unor oameni nevinovați.
Jurnalismul de opinie a dispărut, editorialele spumoase ale anilor ’90 nu mai există, liderii de opinie, care să tragă societatea după ei, s-au transformat, în foarte multe cazuri, în politruci de doi lei şi/sau guri de tun ale propagandei politice. Presa, în ansamblul ei, nu mai oferă încredere, ca cea de-a patra putere în stat, ca forţă care ar trebui să aducă lumina, adevărul, să îi împiedice pe oamenii politici să comită derapajele îngrozitoare ce se petrec în prezent.
“Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia din fandacsie cade în ipohondrie.”
Aşa e la noi, la români. Toţi au fost la party. Vamaioţii au petrecut toată noaptea. În acest timp, iubitorii de cai-putere pe două roţi au tras un semnal de alarmă.
În prima ediţie a lucrării sale, Agenţii puterii, publicată în 1984, J. Herbert Altschull ajunge la nişte concluzii amare: “istoria presei demonstrează că ziarele şi variantele mai moderne de mass media au tins să servească interesele egoiste ale stăpînilor care le plăteau, afişînd în acelaşi timp imaginea unei prese care acţionează în serviciul consumatorilor de ştiri; să ne aşteptăm ca media care prezintă ştiri să facă un viraj dramatic şi să îşi sfideze stăpînii ar însemna să ne angajăm în cel mai sălbatic tip de fantezii utopice.”
Dacă în regimul Ceauşescu populaţia reacţiona la emisiunile propagandistice şi la înlocuirea treptată a emisunilor de cultură cu cele de cult al personalităţii prin a închide televizorul şi prin a ieşi în timpul liber la plimbare prin parcuri sau mergînd la teatru, societatea de astăzi acceptă cu frenezie toată această inflaţie de obscenitate.
“Şoc! Un urs brun a violat o capră neagră.” Aşa ar trebui probabil să arate un titlu ca să atragă atenţia românilor asupra gravelor probleme cu care se pot confrunta aceste două specii în Munţii Bucegi.
