Specialiştii de renume mondial ai Invectiva au stabilit, în urma unor minuţioase şi îndelungate observaţii asupra unui eşantion numeros de concetăţeni, care nici habar nu aveau că sînt subiect de cercetare empiric-ştiinţifică, că românilor le vine foarte greu să gîndească cu propriul cap.
Nu se ştie încă din ce motive, majoritatea celor ce locuiesc aceste plaiuri de poveste găsesc că este mult mai simplu să preia ideile, opiniile şi părerile pe care le receptează din mass media, cu precădere de la televizor, decît să îşi formuleze puncte de vedere proprii.
Mai mult decît atît, o dată ce o idee formulată de altcineva este însuşită, cel ce o preia ar fi în stare să îşi dea şi viaţa pentru ea. Adică o adoptă, o îngijeşte şi o creşte mai ceva ca pe un copil. Fără să aibă măcar habar despre ceea ce vorbeşte. Dar ce mai contează asta? Să îţi dai cu părerea fără să te pricepi se pare că este de fapt sportul naţional al românilor.
Dar asta încă nu este nimic. O dată ce telespectatorul a decis că un anume personaj public, un formator de opinie sau un simplu dătător cu părerea pe la televizor este demn de luat în seamă, tot ce spune respectivul devine literă de lege.
“Cutare e un tip foarte deştept.”
Asta este una din cele mai frecvent întîlnite replici rostite de românul de rînd, mîncător de seminţe prăjite sau nu, după ce a căscat ceva timp ochii la televizor şi nu a înţeles nimic din ceea ce spunea “cutare.” Dar de ce să mai fie nevoie să şi înţelegi ceva din ceea ce se spune la televizor, atîta timp cît e de ajuns să simţi mîndria fără margini de a te situa şi tu în aceeaşi tabără în care se află şi “cutare” care, nu e aşa, e un tip foarte deştept?
Mîndria prostului…
Aşa se face că tot felul de “cutare”, fie că sînt ei filosofi, scriitori, actori, prezentatori tv, bloggeri, jurnalişti, politicieni şi, în general, tot felul de “băieţi foarte deştepţi” care se preumblă toată ziua prin studiourile televiziunilor, ajung să reprezinte pentru cei mai mulţi din telespectatorii de rînd deţinători ai adevărului absolut. De aici e doar un pas ca mulţi dintre concetăţenii noştri, după ce adoptă un astfel de “deţinător al adevărului absolut”, să fie cuprinşi de o fascinaţie fără seamăn la adresa celui care le permite ca, prin repetarea mecanică a spuselor sale, să poată părea că au şi ei păreri.
Iar această fascinaţie este de obicei soră cu fanatismul şi se păstreză pentru perioade foarte lungi de timp, indiferent dacă liderul de opinie spune o prostie, o ticăloşie sau un neadevăr. Nici nu se pune problema ca aceste posibilităţi să fie luate în considerare de către admiratorii fanatici ai liderului de opinie, din moment ce fascinaţia lor este autoimpusă şi declarată, chiar strigată în gura mare. Nu mai stă nimeni să se gîndească cine este acel lider de opinie, ce interese reprezintă el de fapt, pe cine are în spate ş.a.m.d.
Inerţia fascinaţiei nu mai lasă loc şi pentru îndoilei care, în general, sînt apanajul celor cărora le place să îşi utilizeze capul şi în alt scop decît acela de pavăză ca să nu le plouă în gît.
