Bigoții și vardiștii

Motto: ”Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”

Preferințele religioase, ca și credința sau lipsa ei în Dumnezeu ar trebui să fie niște lucruri intime, personale, care să țină de alegerea fiecăruia, de lăuntricul cel mai tainic și sincer al fiecărui individ.

Nici religia și nici credința nu au nici o legătură cu brelocurile în formă de cruce sau cu iconițele atîrnate în număr cît mai mare de parbrizul mașinilor. Nici religia și nici credința nu sînt mai mari cu cît este mai mare numărul crucilor mitraliate la foc automat în autobuz, cînd trece mireanul prin dreptul unei biserici.

Nu ești mai credincios și mai apărat de Dumnezeu dacă mănînci de Paște mai multă carne de miel decît vecinul tău, nici dacă înroșești mai multe ouă, nici dacă tai de Crăciun un porc mai gras.

Doar niște bigoți care nu au nici în clin, dar nici în mînecă, cu credința în Dumnezeu se pot îmbulzi să lingă niște oase de morți, pompos denumite moaște, doar niște bătuți în cap fără nici o frică de Dumnezeu se pot călca în picioare pe la ușile instituțiilor de cult pentru a pune mîna pe lumînări, apă sfințită, sarmale, colivă, țuică, crenguțe de salcie sau orice altceva mai găsesc preoții să distribuie pe degeaba.

Nici religia și nici credința nu au nici o treabă cu boxele atîrnate de biserici pe uși și pe pereți, pentru a violenta auditiv împrejurimile și a deranja non-stop pe cei ce trec prin preajmă, care poate nu au chef la ora aia de smerenia luminatelor și mult prea fericitelor fețe bisericești.

Nici religia și nici credința nu ar trebui să fie motiv de fală și aroganță, de mîndrie prost înțeleasă, difuzate pînă la refuz de mass media, într-un fariseism al audiențelor care nu are nici o legătură cu Dumnezeu.

Fiecare individ trebuie să fie liber să creadă sau să nu creadă în ce vrea el, atît timp cît nu face rău celor din jur.

Nici religia și nici credința nu trebuie să fie o modă, precum manelele, în urma căreia cei ce nu vor să participe să fie afursiți de enoriașii maneliști.

Și religia și credința trebuie păstrate în afara instituțiilor unui stat laic, cum (încă) este România. Nici una dintre ele nu trebuie impuse cu forța, nici copiilor în școli, nici adulților de către diferite alte instituții ale Statului.

În țara în care milițieni cu patru clase dau lecții de bună-cuviință și bună-purtare pe la televizor s-a ajuns ca popi cu patru trese sau, după caz, stele pe umăr să îi tragă la răspundere pe cei ce nu vor să ia parte la hei-rupul comun de tîmpire a acestei nații.

Bigotismul a ajuns în prezent să fie religie de stat, politicienii se roagă la Dumnezeu în direct la televizor să nu îi umfle DNA iar oamenii simpli dau acatiste la biserică să cîștige la loz în plic.

Dumnezeu Însuși este invocat în mod public, toată ziua-bună ziua, de guri care nu au nimic sfînt, ba din contră, este conjurat să facă dreptate în stînga sau în dreapta, să țină partea unuia sau a altuia, în probleme care nu au nici o legătură cu latura metafizică a existenței.

Fotbaliști, manechine, afaceriști oneroși, politicieni corupți, curve neaoșe, prezentatori tv și alte triste figuri publice își revendică valoarea, succesul și justețea opiniilor de la Dumnezeu.

Credința în Dumnezeu a ajuns o valută forte. Cine se laudă că o are este avantajat în fața celorlalți, care nu au sau au un pic mai puțină valută de pus pe masă.

Însă nu este nici un pericol: credința se cumpără acum de pe toate drumurile și cui îi e teamă că are un deficit își poate completa stocul la orice oră.