Nu există și nu au existat în România de după 1990 partide, nici de stînga, dar nici de dreapta, așa cum sînt percepute aceste curente de gîndire în mod clasic de către științele politice.
Începînd cu 1996 și pînă în prezent, toate guvernele care s-au perindat la conducerea României au alternat măsurile de dreapta cu cele fasciste, de extremă-dreapta. Pe plan politic, Românii ”au avut de ales” practic între două fețe ale aceleiași monede, respectiv între neo-liberalismul moderat și cel radical.
Trădarea intereselor naționale a fost făcută în deplin consens, de către toate partidele care au condus țara, nici unul dintre acestea neîncercînd măcar să ridice glasul împotriva vinderii către străini, la preț de lichidare de stoc, a activelor și a resurselor naturale ale statului român.
Stînga și Dreapta au reprezentat în România doar forme fără conținut, cuvinte lipsite de acoperire ideologică, mai ales în ultimii ani, cînd scena politică autohtonă, ca și întreaga societate românească, au început să semene din ce în ce mai mult realitățile întîlnite pe meleagurile Licuriciului, de la care luăm noi lumină.
Încet, dar sigur, pe eșicherul politic românesc s-au cristalizat două mari partide, pe model american, iar plasarea lor ideologică reală poate fi comparată fără probleme cu situația din SUA.
PSD-ul, partidul baronilor locali, este partidul care se auto-declară de stînga și apartenent la grupul socialist din Parlamentul European, dar al cărui președinte actual declară nonșalant că este socialist doar politic, economic avînd opțiuni liberale, de dreapta.
Guvernările PSD, atît în perioada 2000 – 2004, sub prim-ministeriatul lui Adrian Năstase, cît și cea actuală, condusă de Victor Ponta, pot fi caracterizate fără nici o problemă ca fiind de factură neo-liberală, de dreapta, prin măsurile implementate: privatizarea industriei și a activelor Statului, favorizarea corporațiilor internaționale în dauna capitalului autohton, dezavantajarea prin lege a forței de muncă și a capitalului uman în favoarea deținătorilor de capital.
PSD -ul poate fi comparat cu Partidul Democrat de pe scena politică americană, un partid de dreapta moderat, care, în comparație cu neo-fasciștii republicani, i-au făcut pe unii să îl caracterizeze ca fiind socialist.
De cealaltă parte, Partidul Republican din SUA își găsește corespondentul în actualul PNL, partid de sorginte neo-fascistă, de extremă dreapta, ca urmaș direct al PD-L-ului și al lui Băsescu, dar și al PNȚ-CD, partid ce a declanșat, începînd cu 1996, în timpul guvernării Convenției Democrate, urgia neo-liberală și trădătoare de țară asupra României.
Cît despre guvernarea Băsescu – PD-L, sînt cunoscute măsurile implementate de aceasta și consecințele lor: demantelarea efectivă a instituțiilor de stat, cedarea pe doi lei a tot ce înseamnă resursele și controlul Statului asupra economiei, în numele neo-liberalismului turbat, extrem de radical, asumat de băsiști, închiderea spitalelor, distrugerea Învățămîntului, desființarea oricărei forme de protecție socială, adîncirea fără precedent a inegalităților sociale și a conflictelor dintre diferitele pături ale societății, recrudescența la cote de-a dreptul alarmante a sărăciei și a cazurilor sociale extreme.
În pur spirit fascist, guvernarea pedelistă a instigat la intoleranță socială, între românii care trăiesc în diferitele regiuni istorice ale țării, între tineri și bătrîni, între orășeni și locuitorii din mediul rural, între cei angajați la stat și lucrătorii în mediul privat.
De asemenea, dezastruoasa guvernare a Convenției Democrate din perioada 1996 – 2000, a șters de pe fața pămîntului ramuri întregi industriale, lăsînd mii de oameni pe drumuri, în sărăcie lucie, a adus țara aproape de buza falimentului și a haosului general, totul în numele implementării dogmatice a preceptelor neo-liberale cele mai radicale.
În mod firesc, prin natura lor anti-populară și anti-națională, guvernele PNȚ-CD și PD-L au fost repudiate de către populație, cota de popularitate a acestor partide coborînd în ambele cazuri aproape de nivelul solului, după doar patru ani de guvernare.
Totuși, ca urmare a uriașelor interese aflate la mijloc, a foarte puternicei susțineri externe și a propagandei interne extrem de bine finanțate și organizate, extrema-dreaptă, ce a făcut atît de mult rău acestei țări, a găsit întotdeauna mijloacele să aducă la un loc piesele sparte, fărîmițele rămase după pulverizarea ei de către scrutinurile electorale și să se prezinte alegătorilor în noi și noi forme, care de care mai atrăgătoare și mai mincinoase, dar care au practic același conținut.
4 thoughts on “Rebeliunea neo – liberală”