Dragă Domnule Preşedinte, Excelenţă,
Serenissimă Maiestate,
Lumină a Luminilor, Conducător al Conducătorilor, Inspiraţiunea noastră, a tuturor.
Vă scriu aceste rînduri pentru a vă transmite că sînt de-a dreptul deconcertat, sînt adînc rănit pînă în fundul fundului sufletului meu.
Deşi nu ştiu nici acum cu ce v-am greşit, răceala dumneavoastră mă doare, aşa cum orice muritor netrebnic, aşa, ca mine, nu poate fi decît aspru pedepsit de indiferenţa Luceafărului său.
Aşa că l-am rugat pe amicul Gabriel L. să vă transmită scuzele mele cele mai sincere atunci cînd a venit să vă remită crema aia binefăcătoare adusă de el din Franţa. Cu toate acestea, aflu plin de amărăciune că supărarea dumneavoastră la adresa mea persistă deşi, aşa cum am spus, mă declar absolut nevinovat şi doar o tragică neînţelegere a făcut din mine ţinta augustului dumneavoastră oprobiu.
Îmi admit, totuşi, scăparea de neiertat de a acorda interviuri care, iată, pot fi atît de uşor înţelese greşit. Este doar vina mea, serenissime, şi îmi torn ca atare spăşit cenuşă în cap şi promit să nu mai fac, caci nu mai suport depărtarea de dumneavostră şi duritatea de bazalt a expresiei din maiestuoasa voastră privire.
În încheiere, vreau să afirm din nou, sus şi tare, că sînteţi cel mai bun. Declar public că vă voi prefera oricînd netrebnicilor trădători de ţară din USL. Chiar şi aşa, rece, distant şi fără să folosiţi crema pe care v-a adus-o amicul Gabriel L., pentru că noi, intelectualii de rasă, preferăm oricînd bărbăţia brută văicărerilor de damoaselă isterică ce răzbat penibil şi ţipător dinspre băiatul ală vopsit al cărui nume de floare nici nu merită pomenit aici.
Vă iubim, Excelenţă. Noi, floarea intelectualităţii române contemporane, avem nevoie de dumneavoastră să ne luminaţi calea, să ne spuneţi ce trebuie să facem, să ne puneţi dur şi drastic la locul nostru atunci cînd ne abatem de la drumul cel drept.
Al vostru admirator pe vecie,
Andrei Pleşu
