– Ce înţeleg eu prin libertate? Înţeleg că, dacă vreau, pot să mă duc la Romană sau la Universitate şi să strig cît pot eu de tare “Jos Iliescu!”, fără să se lege Poliţia de mine şi fără să se ofuscheze cineva foarte tare. E dreptul meu la opinie.
– Du-te, băi, de aici. Ce vrei tu e anarhie, nu libertate.
Dialogul de mai sus a avut loc la cîţiva ani după evenimentele din 1989 între doi adolescenţi care încercau să înţeleagă ce se petrece cu societatea ce căpăta o nouă faţă chiar sub ochii lor. Sau cel puţin asta credeau ei la vremea aia, că vor trăi într-o nouă lume, mai deschisă, mai liberă de restricţii, inhibiţii şi idei preconcepute. Şi pot să ştiu sigur ce gîndea cel puţin unul dintre ei pentru că, trebuie să recunosc, cel descris ca fiind anarhist este chiar autorul acestor rînduri.
Vremea a trecut. La douăzeci de ani de atunci, adolescentul s-a copt şi, o dată cu maturitatea, a venit şi dezamăgirea. Dezamăgirea de a se vedea nevoit să trăiască sub o nouă dictatură, însoţită de gustul amar pe care i-l lasă constatarea că semenii săi nu au reuşit, cei mai mulţi dintrei ei, să înveţe să trăiască cu ochii deschişi.
Dezamăgirea că nici acum nu este liber să iasă la Romană sau la Universitate şi să strige din toţi rărunchii “Jos Băsescu!”, fără a se trezi încercuit de prostovanii de la Circa 1 de Poliţie şi/sau de jandarmi. Organe de represiune care, mai degrabă decît teamă, îi provoacă o greaţă profundă şi un dezgust iremediabil.
Ce s-a petrecut sîmbătă cu reprezentanţii mişcării Occupy, duşi cu duba la secţie doar pentru că stăteau pe trotuar, invocînd Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, vine să mai adauge o mare cărămidă la zidul de scîrbă ce se ridică, pe zi ce trece, tot mai înalt în jurul fostului adolescent care, naiv fiind, credea că înlăturarea regimului ceauşist va aduce libertatea.
Care libertate? Regimul politic actual a avus grijă să impună obţinerea unei autorizaţii pentru toţi cei care vor să îşi strige păsurile în piaţa publică. Simţi că nu mai poţi să înduri sărăcia, te ia de jos şi vrei să te duci la Universitate să protestezi împotriva lui Băsescu? Întîi trebuie să îţi scoţi autorizaţie. Şi cu asta s-a cam pus capac oricăror forme de manifestare spontană.
Caracterul dictatorial şi aberant al acestor reglementări, prin care se pune practic pumnul în gură dreptului la exprimare liberă, este cu atît mai evident cu cît se aplică şi în cazul unor adunări de mică amploare. O autorizaţie iniţială s-ar justifica în cazul unor ample manifestaţii, de mii sau poate zeci de mii de oameni, care ar implica măsuri de restricţionare a circulaţiei, stabilirea unui traseu prealabil, anumite măsuri de protecţie, şamd.
Dar de ce au nevoie cîteva zeci de oameni care vor să îşi strige păsurile sau, nici măcar, vor să arate doar că sînt liberi, de autorizaţie din partea autorităţilor? Mai poate fi libertatea cu autorizaţie numită libertate? Chiar atît de uşor îşi arogă unii drept de decizie asupra Libertăţii noastre? Parcă şi Ceauşescu a interzis, la un moment dat, dreptul de a circula pe stradă în grupuri. Dar despre el măcar s-a spus că a fost un tiran, un dictator odios.
Sau poate nu am înţeles noi bine. Înlăturarea lui Ceauşescu a fost făcută pentru a ne putea bucura de “Democraţie”. În nici un caz de Libertate, care, după cum se poate vedea chiar şi în zilele noastre, este considerată de cei ce se amăgesc că pot împărăţi această lume a fi extrem de periculoasă…
