Praful în ochi al fondurilor europene -II-. Status-quo-ul trădării naționale

Moneda unică euro a fost un proiect al Uniunii Europene controversat încă de la nașterea sa, în 1999. Încă de atunci, mai multe țări importante ale Uniunii, precum Danemarca, Suedia și Regatul Unit al Marii Britanii nu au fost de acord cu uniunea monetară.

Un număr considerabil de economiști reputați, din toată lumea, au acordat șanse minime de reușită pe termen lung pentru zona euro, prognozînd o durată de viață pentru moneda unică europeană de maxim 10, 15 ani.

Criza financiară și economică internațională, începută în 2007 în Statele Unite, a fost un nou moment în care mulți specialiști au cîntat prohodul zonei euro.

Moneda unică a rezistat, dar, ca urmare a politicii severe de austeritate implementată de Comisia Europeană, Executivul UE, și susținută de Banca Centrală Europeană, țările din zona euro au trebuit să facă față unei lungi perioade de stagnare economică, pe fondul unui fenomen economic cunoscut sub denumirea de deflație (rată a inflației negativă).

Pe fondul dificultăților economice cu care s-au confruntat statele membre ale zonei euro, discrepanțele dintre economiile care au aderat la uniunea monetară s-au adîncit. Nu doar că factorii de decizie ai Comisiei Europene (și aici grosul acuzelor se îndreaptă spre cancelarul german, Angela Merkel) nu au făcut nimic pentru a diminua aceste inegalități, dar economiile din zona euro au fost, pe rînd, sufocate de cea germană, fapt ce a contribuit la acumularea de datorii publice semnificative pentru state precum Grecia, Portugalia, Spania, Irlanda, Cipru și chiar Italia.

În aceste condiții, statele din zona euro cu economii mai puțin competitive au ajuns să fie ”datoare vîndute” statelor bogate, băncilor internaționale și organismelor financiare internaționale (F.M.I., Banca Mondială).

Politica dementă de austeritate impusă de Comisia Europeană, alături de F.M.I. și Banca Mondială, a declanșat, în ultimii ani, în mai multe din țările membre ale zonei euro, proteste masive de stradă, la care au participat zeci de mii de oameni, nemulțumiți că Uniunea Europeană înseamnă pentru ei doar sărăcie și lipsă de perspective.

Atitudinea Germaniei față de celelate țări din zona euro, prin care Berlinul și-a asumat doar drepturile și avantajele ce îi revin din uniunea monetară, spălîndu-se la vedere și fără jenă pe mîini de eventualele obligații, a strîrnit reacții de protest inclusiv printre oficialii statelor afectate de criza economică de pe Bătrînul Continent.

Grecia a fost țara în care buba s-a spart și, după mai mulți ani de instabilitate politică, mișcări sociale, greve generale și revolte de stradă, poporul elen a ales un guvern care se opune deschis măsurilor de austeritate propăvăduite de Germania.

De notat că Syriza nu a militat și nu militează, deocamdată, pentru ieșirea Greciei din zona euro, ci doar pentru o abordare economică diferită, în speță pentru renunțarea la politica feroce de austeritate dictată de Comisia Europeană.

Însă, în fața răspunsului obtuz dat noului guvern de la Atena de cancelarul german Angela Merkel, alături de F.M.I. și Banca Mondială, tot mai mulți observatori și analiști politici și economici vorbesc despre o inevitabilă ieșire a Greciei din zona euro și din Uniunea Europeană.

Desființarea zonei euro, așa cum se prezintă ea astăzi, este mai verosimilă decît oricînd, în condițiile în care nu doar Grecia, dar și alte țări membre ale uniunii monetare, care se confruntă cu mari probleme legate de datoria publică, cer fie ștergerea, fie re-eșalonarea acesteia.

Pe plan internațional, se scriu scenarii, se lansează teorii, se înfierbîntează mințile luminate ale specialiștilor și comentatorilor, se vorbește despre desființarea sau, în cel mai bun caz, de reforme structurale, fără precedent, atît în ceea ce privește zona euro, cît și Uniunea Europeană.

S-a lansat inclusiv posibilitatea înființării unei Uniuni Europene restrînse, formată din țări precum Germania, Austria, Finlanda și Țările de Jos, dar fără statele din Sudul Europei, în condițiile în care bogații continentului refuză să îi susțină financiar pe săraci.

În România nu se spune însă nimic de toate astea. Opinia publică, în frunte cu mijloacele de informare (sic!) în masă și clasa politică trădătoare de țară, marșează în continuare pe temenelele grețoase pe care România trebuie să le facă în fața măritei Uniuni Europene.

În timp ce în țările mai puțin dezvoltate economic din Europa de Sud, dar nu numai, partidele euro-sceptice sînt pe un val nemaintîlnit de popularitate și cîștigă teren, în România tinerii frumoși și liberi și-au luat țara înapoi, votînd în funcția supremă a țării un lacheu al Berlinului.

Deși în restul Europei se vorbește insistent de ieșirea Greciei din UE și de desființarea Uniunii, sau măcar reformarea ei fundamentală, pe la noi se mănîncă în continuare căcat cu fadroma despre MCV, adoptarea monedei euro, Schengen, dezvoltarea țării prin fonduri europene, regionalizare, europenizare, șamd, șamd.

Și, în timp ce alte popoare mai conectate le realitățile economice și politice actuale din Europa s-au trezit din visul frumos ce părea inițial Uniunea Europeană, realizînd că trăiesc de fapt un coșmar, românii continuă să caște ochii la bîlciul grotesc furnizat de clasa politică autohtonă și de media aservite, cu largul concurs al ”Justiției independente”.

Cînd vor realiza că le-a fost furată țara de sub nas și nu vor avea la cine să se plîngă, va fi deja prea tîrziu.